De rerum divinorum…

De ceva timp incoace ma repozitionez constant pe axa religie-ateism, din ce in ce mai aproape de prima. Sa precizez din start, nu ma refer la dogme, protocoale, invatarea pe de rost a unor sfinte scripturi sau pupat poala popii. Fac referire exclusiv la un sistem de valori morale si la o perceptie aspirationala asupra vietii. Trecand peste imaginea perimata a credintei (sa recunoastem, cei care se ocupa de PR-ul ei sunt, in cele mai multe cazuri, depasiti si tentati sa se adreseze numai babelor senile, saracilor si bolnavilor irecuperabil…), daca analizezi dialectic cele doua optiuni, realizezi ca ateismul (bazat pe teoria lui Darwin, in genere), oricat de peremptoriu ar parea, se aseamana cu profetiile lui Nostradamus: nu sunt bune decat pentru a deslusi ceva intamplat deja, fara sa ofere un scop, o finalitate, o directie… Dimpotriva, este intors absolut cu spatele catre viitor. Dupa el, nu suntem, in vastitatea sistemica a Universului, decat niste biete furnici, oarbe si tampe, programate sa se hraneasca, apere si reproduca. Nu are nicio explicatie, si nu ar avea cum (e condamnat de propria limitare logica), pentru miracolul aparitiei vietii sau pentru definirea complexitatii spiritului uman.

Religia, mi se poate replica pe de alta parte, nu explica nimic, doar toarna niste povesti greu de ingurgitat pentru intelectul uman, dupa care cere, fara prea multe dovezi, incredere deplina… Seamana cu o asumare de raspundere a guvernului, nu-i asa? Ei bine, aici incep sa nu mai fiu de acord…

Credinta, prin natura ei, nu presupune mai intai o confirmare. Relatia cu Dumnezeu nu este sinalagmatica, sau, cum spune Kierkegaard, Dumnezeu nu este un imens papagal rosu. Cu alte cuvinte, ar fi prea lesne pentru oricine sa creada in ceva neobisnuit, atat timp cat are in fata dovada existentei lui. Iar asta ar corupe ideea de evolutie, de aspiratie pe care ar trebui sa o parcurga spiritul uman in devenirea lui. Sau, altfel spus, credinta e un risc, un pariu cu existenta, dar unul pe care nu il poti pierde decat daca nu il tii… N. Steinhardt (N. Stein., simpatica potrivire, nu?) observa, magnific, ca Hristos imprastie cateva miracole, dar doar pentru ochii putin-credinciosilor, adevarata lectie pe care o da este sacrificiul neconditionat pe care il face, cu toata natura lui umana, in conditiile in care ar fi fost suficient un cuvant, un gest, pentru a evita totul. Tocmai aceste cuvinte, aceste gesturi, pe care nu ezitam sa le facem atunci cand morala nu ne convine, reprezinta, de fiecare data, refuzul de a tine pariul, si, implicit, pierderea lui…

Credinta este, pana la urma, o optiune RATIONALA…

Anunțuri

About Mishamojo

Work in progress.
Acest articol a fost publicat în Religie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s