Dar ce cap frumos rasare…

Ca sa fiu sincer, postul anterior despre pretentii pornise din cu totul alte surse, dar m-am lasat deviat de niscai opinii oparite despre dimensiunea scatologica a Romaniei. Imi fac mea culpa, ca prea luasem foc, si re-re-formulez succint:

Exista o categorie, deloc restransa, a oamenilor cu trasaturi frumoase, armonioase, pe care ii percep, aparent ciudat, ca urati (sau uratiti). Efectul rezida, cred eu, in distanta aceea specifica, dintre colturile gurii (lasate cat mai jos, a sila…) si coltul unei sprancene (scurt-circuitand spre sus fruntea, a pretiozitate…). Cu cat e mai mare distanta asta, cu atat mai dezgustat pare proprietarul de ceea ce se petrece in jurul lui. Acum, na, inteleg utilitatea ei cand inlocuiesti nisipul pisicii, dar sa o afisezi printre oameni, pe strada, de parca ai calca in mod constant printre gainati, te deformeaza, parca nu are sens… Apoi am dibuit o posibila explicatie, pe langa analiza anterioara cu privire la originea pretentiilor: PRIVITUL SUPERFICIAL IN OGLINDA!…

Stiu, suna aproape imposibil de conceput, dar e de vina exprimarea mea voit obscura: privitul in oglinda declanseaza in mod reflex pozitia „fermecator” a muschilor fetei (fie un zambet si un clipocit de pleoape, fie o privire dura dar misterioasa, categorisire sexista, deh). Mai nimeni nu-si studiaza ipostazele schimonosite si dizgratioase, exceptand actorii. Si nici nu pretind ca ar avea o utilitate practica s-o faci, in afara de cazul in care sunt cele pe care le afisezi perpetuu in societate…

Dintr-un punct de vedere, sunt foarte incantat de descoperirea asta, mai ales pentru ca se poate face o analogie superba intre aceasta perceptie incompleta si orgoliu. Amandoua sunt mecanisme corupte de auto-evaluare care scot in evidenta si aureoleaza calitatile noastre si au darul de a ne abate atentia de la defecte. Desigur, oamenii isi mai verifica in oglinda, din cand in cand, mai o burta, mai o celulita, mai un cearcan, dar de obicei trecerea in revista e rapida, neplacuta si oricum are darul de a le cosmetiza si pe astea (burta se suge sesizabil, muschiul se incordeaza ca sa mai intinda putin coaja de portocala, apare fardul si da cu praf (sic!) in ochiul critic)…

Ca o concluzie, oamenii frumosi de care vorbeam intra fara sa stie intr-un cerc vicios: se vad in oglinda zambind, isi confirma valoarea picturala, apoi ies afara si se uratesc brusc cand ii loveste repulsia fata de mediul deplorabil si necorespunzator estetic cu pretentiile lor, nerealizand ca n-au niciun merit pentru frumusetea personala, dar au o gramada de imputari a-si face pentru contextul mizerabil. Iar nerealizarea asta ii face, la un anumit nivel de subconstienta, NEFERICITI…

As incerca sa inchei, cum obisnuiesc (sa incerc…), cu un paragraf mai elaborat, dar e prea frumos afara si merg sa cant, deci va cer rabdator iertare, adieu!…

Update condescendent de meticulos: Prin distanta acea ma refeream la un anume gen de grimasa, nu are absolut nicio legatura cu fizionomia…

Anunțuri

About Mishamojo

Work in progress.
Acest articol a fost publicat în Moral, Social. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 Responses to Dar ce cap frumos rasare…

  1. Sarpele spune:

    Nu uita de lumanare! 😛

  2. ank spune:

    …adevarul pe care multi oameni nu il vad…nu il observa…sau poate nu vor sa vada adevarul…de multe ori ne place sa ne amagim singuri…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s