Auto-evaluare cu spaga.

Pe langa faptul ca e toxica pentru ca opreste procesul evolutiei, auto-suficienta mai are un efect, direct si inevitabil: nemultumirea. Un efect omniprezent. Unde intorci capul, dai de cate unul care s-a saturat, care vrea sa plece, nu mai suporta oamenii astia absurzi, lipsa de civilizatie. Iar tentatia apare, in mod firesc, dupa concluzia unei analize interne din care reiese ca lumea inconjuratoare nu il merita. Sau ca el merita mai mult, tot un drac.

Ce nu se (re)cunoaste prea des este ca nemultumirea asta vine in urma unui raport fals, partinitor. Cei mai multi dintre noi ne consideram persoane decente (cu mici scapari, cine nu le are…), uitand aproape voit ca facem exclusiv comparatiile care ne convin. Cu oameni pe care ii consideram mai prejos. Iar in rarele ocazii cand ne putem masura cu valori superioare, intervine, nefericit de des, justificarea nitel invidioasa a norocului, a stelelor mai binevoitoare.

Cu alte cuvinte, daca esti nemultumit de ceea ce te inconjoara, e cel mai probabil pentru ca nu te inalti la altitudinea propriilor asteptari. Si ai doua variante sanatoase: ori te mobilizezi intru schimbare, ori iti cobori asteptarile la scara umana.

Anunțuri

About Mishamojo

Work in progress.
Acest articol a fost publicat în Moral, Social. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 Responses to Auto-evaluare cu spaga.

  1. Dar daca nemultumirea vine nu din autosuficienta, ci tocmai din faptul ca ajungi sa te detesti pe tine in mediul respectiv, sa iti pierzi sentimentul de normalitate? Sau poate, complet detasat de „eu”, sa suferi pentru pierderile pe care le vezi in ceilalti. Sa vezi cum mediul ii indeprateaza de ce ar putea deveni. Oare nu e buna o ruptura in paienjenisul asta social care nu reuseste sa intre in rezonanta, sa ajunga la un ritm comun? Si atunci pleci sa te incarci din afara cu ceva aducator de echilibru. Te restructurezi dupa repere pe care mediul tau nu ti le ofera. Iar in cazul fericit te intorci si incerci un nou dialog, avand o imagine mai limpede in minte despre ce iti produce disconfort. Trebuie sa stii ce sa schimbi inainte sa o apuci bezmetic intr-o directie. Ceea ce nu exclude prototipul de ins descris de tine mai sus.

  2. Mishamojo spune:

    Ai multa dreptate, in sensul ca disconfortul poate avea ca sursa interactiunea si dependenta inevitabila de exemplare umpic zapacite si pornite sa se ia cu toata lumea in piept. Dar nemultumirea, in sine, este apanajul unor standarde pe care ti le imaginezi ca normale, si la care societatea din jurul tau nu adera. Ceea ce suna normal, in aparenta. Insa, daca iesi umpic din perspectiva personala (uimitor, stii cat de mult seamana astea intre ele?), poti observa ca, in realitate, nu exista standarde. Sau, ma rog, toata lumea vorbeste despre ele, dar nu le respecta mai nimeni cum ar trebui. De pilda, cei care ies din metrou si sunt nemultumiti ca nu li se face loc sunt aceeasi, in principiu, cu cei care se inghesuie la peron in dreptul usii, ca sa prinda loc. Exemplele sunt multe, si, daca imi permiti condescendenta, sunt prezente la oricine (chiar si la cei care se cred situati mult peste media civilizatiei inconjuratoare). Explicatia consta in faptul ca fiecare percepe realitatea dintr-un punct personal si relativ inflexibil de vedere (oricat ar parea el de intelegator). Iar, pentru ca ea nu prea binevoieste sa se supuna, genereaza nemultumire. O exprimare tip Zen ar fi ca realitatea e ca un rau de munte, daca te asezi in mijlocul lui si incerci sa-i rezisti, oricat de puternic si agil ai fi, tot sfarsesti obosit si nesatisfacut. Si asta pentru ca tu incerci sa gasesti un punct fix (a se citi reper) in mijlocul lui. Pe cand e mult mai usor sa-ti dai drumul la vale si sa te bucuri de calatorie.
    Ca sa revin la obiect, „tu” nu esti o personalitate fixa, nu esti un sistem clar de ganduri si dorinte, care nu se poate adapta la retea, doar crezi asta. Fixe, in tine, sunt doar ideile preconcepute, invatamintele pe care ti le-a oferit societatea si pe care le iei de bune fara sa le mai pui la indoiala. Nu trebuie sa te temi sa le schimbi. Iar daca intelegi asta, ii poti ajuta si pe cei din jurul tau sa o realizeze, prin exemplu personal. Nu reteaua trebuie rupta sau parasita, mufa noastra de conexiune este prea putin adaptata. Ce e ala ritm comun? Nu e doar o vorba mare si goala? Eu vad o gramada de ritm in Romania, nu e intotdeauna unul vesel, dar exista, si e deosebit de viu. Trebuie doar sa vrei sa-l simti.
    Cat despre afara, sunt de acord, oamenii aia au ajuns la un gen de armonie, dar e una de suprafata, si au platit-o scump. Au si ei deprimatii lor, neadaptatii, nerealizatii si nesatisfacutii lor. Dar, pentru ca le sunt asigurate nevoile de pe primele trepte al piramidei lui Maslow, au devenit resemnati si zambitori, pentru ca nu stiu ce sa mai ceara, nu stiu ce le lipseste. Insa viata in care te scoli de dimineata, mergi la birou, lucrezi constiincios ceva ce nu te reprezinta, pleci acasa unde faci mancare intr-o bucatarie utilata modern, te culci intr-un pat king-size, si te scoli sa repeti acelasi lucru, asteptand varsta pensionarii ca sa traiesti cum iti trece prin cap (desi atunci nu mai ai energie si nici motivatie), nu e chiar ideala. Nu te incarci cu mai nimic important acolo, e doar mai liniste si e mai dragut fundalul.
    Imi cer scuze pentru pedanterie, dar sunt lucruri atat de frumoase de descoperit, daca nu-ti sta mintea la cum ar trebui sa fie viata, ci la cum este…

  3. Din pacate sunt de acord cu tine. Dar de dragul dialogului tot o sa iti caut nod in papura: vorbesti de idei preconcepute ca singur punct fix. Dar atunci nu ai nevoie de o distanta intre tine si mediul din care ai preluat limetele respective ca sa le poti „citi” mai bine? Nu vorbesc de abandon si renuntare totala, ci de detasare. Cand esti in apa iti dai seama cum iti afecteaza gravitatia corpul cand esti pe uscat. Vazul are ca baza miscarea. Nu intelegem un lucru fix decat miscandu-ne in jurul lui, privindu-l din unghiuri diferite. Unele lucruri sunt evidente (inghesuiala la metrou), dar pentru altele e nevoie de perspective diferite pentru a le observa.
    Nu pledez pentru „paradisul vestic” si tocmai pentru ca stiu cat ii lipseste din ce noi luam ca fiind firesc. Dar am avut nevoie de timp si diverse experiente sa ii inteleg lipsurile si sa inteleg valorile noastre. Asa am ajuns sa iubesc multe la spiritul romanesc, lucruri pe care nu le apreciam inainte. Dar dintr-un vapor care se scufunda scapa cine poate, indiferent de frumusetea vaporului. Si tocmai ritmul ala comun de care vorbeam, adica de arta de ajunge la consesn, de a functiona ca o societate, e gaura din barca noastra.
    Cred ca toti avem in noi instinctul de supravietuire si o oarecare animalitate. Si asta iese la iveala in medii propice. Nu poti sa idealizezi oamenii si sa le ceri virtute demna de sfinti. De asta, chiar daca in teorie mi se pare ok, in realitate nu cred sa fie realizabil.
    Cand te „strang pantofii” nu-ti prea arde de frumusetile ascunse ale vietii. Mediul te intoarce la baza piramidei si nu te lasa sa ridici capul. Acum vad ca Bucurestiul are o efervescenta adolescentina rara in alte parti si are cu ce te scoate din banal catre frumos. Dar astea sunt iesirile din cotidian. Cotidianul e incomod si nesatisfacator.
    Uneori ne nastem in „familia gresita”. Structura noastra interioara e alta si ne indeamna sa ne cautam un loc pe care sa-l simtim mai al nostru. Nu cautam politete rece sau stare materiala, dar un loc in care sa te recunosti.
    Oricum, te felicit ca nu esti printre cei care vor sa se salveze doar pe sine (ca exemplul din imagine).

    • Mishamojo spune:

      Iti multumesc pentru ca, din fericire, imi gasesti si noduri in papura.
      Nu sunt deloc impotriva experientelor „extra-uterine”, ba dimpotriva, mi se par foarte folositoare. Dar ma tem ca relevanta lor – pentru ca am ajuns aici, trebuie sa marturisesc ca, recitind postul, accept ca exprimarea mea este, neintentionat, deformanta: ideea cu cel plecat pe alte meleaguri este doar colaterala, el nu face obiectul analizei mele, sunt destui nemultumiti domestici; de aceea te rog sa nu o percepi ca pe un repros subtil, departe de mine intentia – pentru topicul de fata e minimala. Distanta de care vorbesti este foarte oportuna, dar ea nu este o distanta fizica. Nici nu prea cred ca, daca nu realizezi lacunele sistemului in care te afli, iti va fi mai usor daca intri in alt sistem. Poti, eventual, face doar o comparatie intre stari, poti percepe numai diferentele temporale intre momentul istoric din care ai plecat si cel in care ai ajuns. Asta nu iti faciliteaza, neaparat, intelegerea problemelor originare, sursa lor. Iti arata doar rezultatul unei ecuatii, nu si modul de a ajunge la el. In plus, nu ai garantia ca observi raspunsul la aceeasi problema, natii diferite se confrunta cu dificultati diferite.
      Ca sa nu bat campiile pe loc, ai mult mai multe sanse sa evoluezi spre intelegere in mijlocul mediului in care ai crescut, decat sa o iei de la capat intr-unul diferit, chiar daca pare mai comod pentru ca aparent e mai bine pus la punct. Cu alte cuvinte, este foarte adevarat ca trebuie sa schimbi perspectiva asupra unui fenomen ca sa il intelegi mai bine, dar asta faci invartindu-te in jurul lui, nu departandu-te. Si nu ma refer, iar, la a pleca din tara. Ma refer si la ce face majoritatea cand se confrunta cu vicisitudinile realitatii, incumba celorlalti, vietii, in general, o vina obscura, trage perdeaua si concluzia ca asta e, tara de rahat. Ori nu e deloc asa. Abandonul de a intra ca in branza in deslusirea originii efectelor vizibile, mai ales cand inteligenta te recomanda in fata unor oameni mai putini norocosi, este ceea ce propaga senzatia de inevitabil si imuabil. In plus, daca te detasezi (nu la modul propriu, aia e bagare de picior) ai sansa sa devii fericit in ciuda aparentelor toxice. Sunt niste lectii nemaipomenite in toata brambureala asta latino-balcanica, numai sa fii dispus sa inveti. Adica, redundant, sa renunti la ce considerai ca este un dat de neclintit (si care, evident, nu ti-a ajutat mare lucru) si sa iei tabula rasa in brate. Te asigur, ai numai de castigat.
      Vapor care se scufunda, spui? Dimpotriva, gradina care creste dintre balarii. Inevitabil, cu toata opozitia unor oportunisti egocentrici, multi la butoane, gradina asta se dezvolta. Pentru ca dincolo de imbecilitatea gradinarilor pe care i-a avut vreo 70 de ani, pamantul este negru, fertil, genereaza forta si pofta de viata. Si are sansa de a nu se fi afundat intr-un experiment capitalist reusit si castrant. Aici lupta continua, produce resurse nebanuite.
      Uite, deja divaghez pe teme patriotice, desi spuneam ca nu asta era ideea. Ce voiam sa subliniez este ca, indiferent de mediu, daca nu incerci sa joci dupa reguli impuse, reguli pe care le respecti desi nu fac prea mult sens, iti dai seama cat esti de liber. Ca ceea ce credeai ca iti lipseste este doar o iluzie cu pretentie de realitate ideala.
      Realitatea, asa cum fiinteaza, este fermecatoare, cu conditia sa nu te astepti de la ea sa implineasca anumite conditii predeterminate. Un fel de idei preconcepute.
      De-aia nu cred in loc de bastina, familie sau tara gresita.
      Chus.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s