Despre jaluzele.

Se cuvine un mic preambul epistemic. Mai toata lumea pe care o cunosc considera, precum Giuesppe Scarlatti, ca „dove e amore, e gelosia”. Ca iubirea are ca parte constitutiva posesivitatea, fara de care ar fi de neconceput, sau macar promiscua. Asa o fi? Daca ne gandim umpic, sa iubesti si sa vrei sa fii iubit, la randul tau, este foarte placut si natural. Undeva pe parcurs, insa, s-a insinuat teama. Teama ca, la un moment dat, o sa pierdem lucrul asta mirific, sau ca o sa i se dilueze intensitatea. Si atunci ne dorim o garantie. Insa, cum nu s-a inventat o dovada exhaustiva pentru iubire, a fost adaugata o clauza oneroasa: „arata-mi ca ma iubesti incetand sa mai iubesti pe oricine altcineva!”. Si nu pentru ca ar exista o justificare morala (este, in sine, o aberatie), ci pentru ca e singurul lucru verificabil.

Gelozia este, prin aria ei vasta de raspandire in egregorul uman, cea mai tampita forma de sclavagism. Ne intereseaza (este o formulare blanda, un eufemism pentru „asteptam”, „pretindem” sau „impunem”), din motive egoiste, loialitatea mentala si afectiva a partenerului. Pentru ca, insa, asupra acestora nu avem niciun control, alegem sa le identificam cu niscaiva manifestari concrete, mai usor de cuantificat. Aici apare disfunctia: a impune un anumit comportament ca dovada a iubirii este ca si cum ai vrea sa inabusi un gand tinand inchise cu forta buzele care il pot exprima. Ab-surd.

Avand in vedere ubicuitatea geloziei si rata tot mai mare de esec in relatiile de cuplu, se pare ca o piesa nu se potriveste sistemului, ca am zbarcit-o pe undeva. Si e foarte posibil sa fie din cauza ca ignoram destul de des ca un gand, o traire, un sentiment nu au materialitate, nu pot fi controlate sau impuse. Singurul mod prin care le putem influenta este sa le optimizam sursa (noi insine). Ele pot fi doar inspirate, acolo isi afla teren roditor; sunt reflexii, determinate de (nu determinante pentru) realitate, asa cum imaginea din oglinda nu o sa fie mai frumoasa doar pentru ca asa ne dorim si ii impunem asta.

In concluzie, gelozia pare a fi doar raspunsul care inrautateste lucrurile. Si, paradoxal, loialitatea se obtine doar daca renuntam sa o pretindem, si incepem sa o meritam.

……………………………………………………………………………………………………

Update: sunt posibile reactii de genul „Despre ce inspirare mai vorbim, eu ii sunt fidel/fidela, asta ar trebui sa ii fie indeajuns”, si tin sa precizez ca nu despre echivalenta mecanismului oferta/cerere era vorba, ba chiar dimpotriva.

Anunțuri

About Mishamojo

Work in progress.
Acest articol a fost publicat în Moral, Social. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s