Disonanta cognitiva.

Am impresia ca exista o disjunctie, daca nu chiar o deturnare, in interpretarea paradigmei verbului „a crede”.

Pe de o parte, in vorbirea curenta, oricine foloseste o expresie de tipul „Cred ca…”, sau „…tu chiar crezi ce…?”, induce, implicit, notiunea  de nesiguranta in ecuatie. In acest caz, verbul se poate traduce prin „pariez pe calitatea de adevar a unei afirmatii fara sa am motive serioase, dovezi, in aceasta privinta”. O impresie, foarte puternica, dar impresie.

Apoi intervine, undeva pe firul timpului, religia. Care propavaduieste, dintr-un evident interes, „credinta” – un catalizator magic si suficient ce molipseste cu statut de adevar subiectul actiunii sale. Ar trebui sa fie clar de ce i-ar conveni unei institutii hranita prin naivitate sa promoveze o teorie de tip „crede si mai ales nu cerceta”, insa efectul este pandemic, si are consecinte enorm de toxice, valabile si la oamenii extrem de inteligenti.

Ati avut vreodata senzatia ca nu sunteti intelesi cum se cuvine? Ca lumea e plina de prosti? Confuzia asta oximoronica sta la baza problemei. Odata ce ii oferi unui incapatanat motiv sa isi apere impresiile fara nevoia de justificare logica, nu te mai intelegi cu el.

Anunțuri

About Mishamojo

Work in progress.
Acest articol a fost publicat în Religie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s