Semnificatia verbului „a crede”, in sens religios, este prin ea insasi definitia ocultismului prostiei.
Acum destula vreme, sora mea (mai mare) incerca sa ma motiveze intru credinta printr-o paradigma interesanta, dar gaunoasa in esenta: „Daca crezi, si nu e adevarat, nu pierzi mare lucru. Daca insa nu crezi, si te inseli, pierzi Infinitul”. Nu-mi vine a crede, insa la momentul ala avea un sens teribil.
Acum imi dau seama ca Infinitul ala pierdut este, pana la urma, doar o promisiune, o posesie ipotetica, ceva ce nu-ti apartine, dar te temi amarnic sa pierzi. Iar „putinul lucru” pe care il platesti (garantat) este liberul arbitru, judecatorul tau impartial, institutia ta interioara care trebuie sa discearna intre bine si rau, viata ta. Alegi sa crezi una din variantele posibile (oferite de catre nush ce forma de iluminat spiritual) fara sa ai nevoie de vreun fel de demonstratie. Si negi, mai abitir odata cu trecerea timpului (ca nu ne vine usor sa acceptam ca ne-am inselat atat amar de timp, nu?), orice urma de evidenta, acoperi orice lacuna rationala prin contorsiuni de constiinta.
Pana la urma, realitatea, manifestarea lucrurilor, nu are decat Adevarul ca singura varianta concreta, printre multele pareri personale, iar asta nu are nevoie de credinta pentru a fi capatat, ba dimpotriva, de scepticism. Bineinteles, coroborat cu multa curiozitate, altfel devine carcoteala ciufuta de ateu.
Nu vad o legatura spirituala a omului cu conceptul de Dumnezeu mai puternica si mai evidenta decat pe cea a libertatii spiritului. Si orice forma de incartiruire dogmatica este, implicit, o forma de sclavie volitiva.
Ma intreb daca exista documentata ca afectiune teama de libertate. Merg sa caut.
…
Update: Se numeste eleutherofobie. Si asertiunea mea este valabila nu numai pentru dogmele religioase, ci se aplica si nenumaratelor opinii din categoria „fiecare are dreptul la parerea lui!”
Mishamojo's Pub 