Pentru raci.

„Daca afli tot, si inca vrei sa ramai langa omul ala, ai atins nirvana relatiilor”.

Insight.

Citat genial din „Fallen”, 1998, Denzel Washington.

„There are moments which mark your life. Moments you realize nothing will ever be the same, and time is divided into two parts: before this, and after this… Sometimes you can feel such a moment coming. „That’s the test!”, or so I tell myself. I tell myself that, at times like that, strong people keep moving forward anyway, no matter what they’re going to find”.

Tot despre egoism.

Nu ma prea omor dupa adjectivele peiorative, insa trebuie sa recunosc ca isi au rolul esential in comunicare.

Unul din preferatele mele e termenul „idiot”. Impamantenit ca sinonim al lui natang, cretin sau sarac cu duhul, are, in fapt, o semnificatie etimologica mult mai profunda. Provine din grecescul „idiotes” (cetatean care urmareste doar propriul interes in Grecia lui Pericle), derivat, la randul lui, din „idios” (aparte, deosebit, diferit, propriu).

Cu alte cuvinte, idiotul este un tip special de prost: disfunctia lui vine din egoism, din ignorarea volitiva a bunului-simt comun in favoarea unui sistem de valori care slujeste interesului personal.

Parerea mea e ca „idiot” este mai degraba despre fudulia prostului.

Axiology.

To all the haters in the world:

The „right to freedom of opinion” does not exempt you from the obligation of beeing accountable for your words. Or polite, for that matter.

Despre masura.

Intelepciunea, ca si gravitatia, este o forta prea putin cunoscuta in Univers.

Poti masura cam orice, in lumea asta, in afara substantelor absolute, metafizic imateriale. Din aceeasi categorie fac parte iubirea, sau libertatea. E greu sa masori cat anume iti e indeajuns din ele.

Si asta pentru ca, precum iubirea sau libertatea, intelepciunea confirma cel mai abitir principiile mecanicii cuantice: este, in acelasi timp, si scop, si proces. A-ti imagina natura lor ca fiind una fixa, specific cuantificabila, ar fi dovada de superficialitate, ca si cum ai incerca sa definesti infinitul ca sa nu mai trebuiasca sa meditezi aupra lui.

Intelepciunea, precum iubirea sau libertatea, nu au natura personala.

Spre deosebire de notiunea de confort, de exemplu.

Despre ecspresivitate.

Uite, tocmai mi-a venit o idee despre cum se poate argumenta importanta punctuatiei, pana si pe chat.

E una sa spui „esti mai frumoasa ca de obicei”

…si alta “Esti mai frumoasa. Ca de obicei.”

Gear shifting life.

Wisdom is so much more than intelligence. Because it gives purpose.

Intelligence can’t help you distinguish between right and wrong, at least not in a moral limit situation. It simply represents the power and precision of one’s mind, it doesn’t give direction. It works just as fine when you try to defend a truth as when you convince yourself that you were entitled to break one of your own rules just because something. It is powerful, but blind.

In a sense, wisdom is for intelligence what a vector is to a force. And regardless of how good power could be, control is better.

Despre natura sensibila a altruismului.

Exista o anumita tara umana pe care o exploateaza egoismul indeosebi, cand vine vorba despre a obtine ce ne dorim de la altii: superficialitatea.

Se poate pretinde ca e doar o slabiciune comuna, drept pentru care nu poate fi incumbata prea vehement, insa, de multe ori, ea ascunde o preferinta a ratiunii de a ignora argumentele inconfortabile.

De pilda, se intampla des sa ne fie cerut ajutorul intr-un anume context, ni se cere un sacrificiu oarecare pentru a scoate din nevoie pe cineva drag. Nimic anormal pana aici, problema apare in momentul in care cel care cere favoarea uita sa evalueze cu bonitate raportul dintre intensitatea nevoii si cea a sacrificiului cerut.

In cele mai multe din cazurile in care cel in nevoie nu are argumente suficiente pentru a justifica sacrificiul, discutia este impinsa in zona santajului sentimental: se formuleaza cu o voce induiosatoare cererea, apoi se suspina si se ofteaza in liniste pana cand, eventual, apelatul cedeaza, in virtutea firii lui umane.

Insa exista si cazuri extreme. Cateodata, siguranta (din pacate cam univoca) pe care ne-o da conceptul de „prietenie” ne impinge in a trece peste etapa impresionista, si a ajunge direct la „Ma intereseaza mai putin argumentele tale, inteleg doar ca nu vrei sa ma ajuti. Esti naspa.”

Oamenii din aceasta categorie nu realizeaza ca tehnica asta, desi poate da rezultate imediate, nu duce decat la erodarea bucuriei de a face pe cineva fericit, si, implicit, la o progresiv diminuata dispozitie catre altruism din partea celui imbrancit in a se lasa manipulat. Ca prietenul la nevoie se cunoaste doar pentru ca se bazeaza pe capacitatea ta morala de a recunoaste limitele unui bun-simt firesc, de a nu abuza. Si ca, atunci cand esuezi in evaluare, exista riscul sa preia el rolul asta, din instinct de conservare.

Dupa mine, cea mai corecta si civilizata varianta ar fi sa te asiguri mai intai ca cel la care apelezi intelege cat de bine posibil datele si miza problemei tale, apoi, in cazul in care nu primesti o reactie ferm pozitiva, sa il asiguri ca nu iti doresti sub nicio forma sa depuna mai mult efort decat este dispus in mod natural, si sa ii multumesti in mod autentic pentru ca a luat in consideratie cererea ta.

Clumsy hip-hop poem.

Origins and oranges are incredible auditory puns.

Orice nas isi are naosul.

Nu-i de mirare ca mare parte din papistasii nostri slujesc dincotro bate vantul Puterii.

Daca stam sa ne gandim bine, zeul la care se inchina ei, si pe care incearca sa-l bage copiilor pe gat in scoli este expresia cea mai putreda a firii umane: orgoliul. Numai asa ti-l poti inchipui pe Dumnezeu ca un „imparat”, trebuie sa fii orbit de stralucirea lui, sa te tarasti in genunchi si sa ii aduci osanale, ca un sclav obedient ce te afli.

Daca te uiti mai atent, biserica arata ca orice organizatie ierarhica mafiota, cu diferenta ca liderul e un personaj in contumacie, virtual, definit doar prin ordinele comunicate de aghiotantii lui. Gaselnita asta e geniala, nu poti contesta un lider perfect, imuabil, nu? Orice se cere in numele lui devine litera de lege, iar indoiala sau (Doamne fereste!) sfidarea echivaleaza direct cu o ostracizare.

Dupa mine, Dumnezeu ar trebui sa fie exact opusul principiului de „cel mai smecher din parcare”.

Simonei, cu drag.

Animalele nu sunt capabile sa exercite iubire. Ceea ce observam la ele este, in general, doar loialitate, concept ce implica un stimul, e o reactie. Cu alte cuvinte, animalele raspund bine la iubire, atat.

Numai oamenii (pentru ca este exclusiv un efect al liberului arbitru) o pot crea, iar majoritatea dovezilor de afectiune animala pe care le primim sunt doar confirmarea faptului ca iubirea ii este superioara egoismului, in masura in care pana si un animal precum anghila e in stare sa o recunoasca.

P.S.: Daca urmariti filmul din link pana la capat, veti observa, probabil, concluzia finala: „There is no doubt in my mind that that eel really likes me”. Auto-magulitor si pagubos transfer de personalitate, nu credeti?

Astazi, motorul in doi tampi.

Politica, o masinarie care functioneaza pe baza decalajului inertial imens intre stimul si reactie la populatii de intinderi mari si educatii precare.

Aproape ai putea spune ca e rigoare mentala in procesul asta: la nivel de populatie, schimbarea de paradigma se intampla greu, in ani de zile. Suficient pentru un politician mai proaspat sa confiste capitalul de incredere, si sa faca destule nazbatii incat, pana la finalul mandatului sa ajunga cal de bataie pentru a face loc altui politician „proaspat”.

Problema e ca noi privim fenomenul asta cu implicare afectiva, ii iubim sau uram pe unii candidati, si, in consecinta, tindem destul de subiectiv sa le trecem cu vederea matrapazlacurile, sau, respectiv, sa ne infioram de gradul lor de ipocrizie. Si, pentru ca dragostea sau ura se sting greu, impotriva vointei noastre, ajungem mai mereu sa focalizam atentia catre tartorul cel batran, la apus (profitabil) de cariera, si ignoram lupul cel tanar, ne facem ca nu vedem cu coada ochiului cum se sprijina pe ura noastra pentru a castiga pozitia de alfa.

Si ciclul se reia.

Nu avem prea multe variante, as zice, in afara de a renunta la implicarea afectiva in politica (daca stai sa te gandesti, nu are nicio latura emotionala, este vorba despre cine esti tu dispus sa pui sa aiba grija de banii tai – simple afaceri), si a incepe sa votam candidati care tind sa fie impotriva sistemului prin natura lor.

Sau putem astepta o revolutie, insa cu ce pret, ma intreb.

Denzel movie.

O idee buna in filmul asta:

Oricine ar trebui sa aiba ca scop de fundal in viata umplerea unei biblioteci.

The opium of the people is stupid.

A lot of people I know believe that God made us in his own image: freedom of choice, critical thinking, self-conscience, the whole shebang.

The curious thing is that a very significant part of this lot also believe that we cannot escape God’s plans, that everything we do is, was and will be known by His grace, forever, amen!

Isn’t this absurd? To believe that God’s gift of independent thought is just a scam, just an empty-but-beautiful cover for some awkward experiment? Is God that inconsistent?

Or is this the best way of justifying our uniqueness, and get rid of the responsibilities, in the same time?…

Trust.

There is a common belief that we couldn’t trust people, either because we don’t know them enough, or because we know them too well.

It should be about knowing when to trust them, actually. If you come to think about it, there is no absolute virtue in this reality. Therefore nobody should be trusted completely all the time, and everybody deserves a certain amount of credence.

Argument pentru cazul in care esti obligat sa spui DA la vot, desi tu vrei sa spui NU.

 

A pune suflet in politica este ca si cum nu ai intelege un adevar dintr-alea simple, de genul nu hraniti crocodilii cu mana!…

Serios, ar trebui sa incetam sa credem ca crocodilul ala care te musca mai putin iti e, cumva, prieten… E ori satul, ori prevazator, ori il dor dintii.

De rerum civitas.

Eu as infiinta institutia status-quo-ului cetatenesc.

Avem unitati de politie pe intreg teritoriul natiei. Mi-e greu sa cred ca un angajat de acolo nu poate petrece fie si o ora pe zi (as numi-o happy hour, sincer), la un ghiseu, inregistrand schimbarile de perceptie civica pe care le are contribuabilul. Adica sa noteze intr-un catastif national actualizat on-line nivelul de multumire al alegatorului fata de fiecare palier de administratie. Evident, statistica se updateaza numai pe baza de voluntariat, orice forma de presiune fiind incriminata drastic.

Nu imi pot imagina un scenariu in care sa fie complicat de oferit serviciul asta; in plus, Politia este singura institutie care are mijloacele de a certifica identitatea. Astfel, ar fi posibil, cu o relativ facila si garantata transparenta, sa stim la orice nivel comunitar (comuna, oras, judet, tara) care este starea efectiva de satisfactie reprezentationala a populatiei.

Cu alte cuvinte, ar fi usor de impus, in orice macro-celula a societatii, o runda de alegeri care sa survina unei stari de nemultumire majoritara actualizata. Si asta ar fi un pumn in gura celor care vor sa inchida guri prin amenintari pe termen lung. Un castig consistent, as spune.

Nici macar nu ar exista riscul unei supra-aglomerari de electii, sistemul s-ar auto-regla imediat, avand in vedere ca sabia lui Damocles va fi atarnata direct de firul din mana electoratului, fara intermediari.

Masura asta, combinata cu un acces liber la viata politica, ar putea face minuni, dupa parerea mea.

De rerum credere II.

Semnificatia verbului „a crede”, in sens religios, este prin ea insasi definitia ocultismului prostiei.

Acum destula vreme, sora mea (mai mare) incerca sa ma motiveze intru credinta printr-o paradigma interesanta, dar gaunoasa in esenta: „Daca crezi, si nu e adevarat, nu pierzi mare lucru. Daca insa nu crezi, si te inseli, pierzi Infinitul”. Nu-mi vine a crede, insa la momentul ala avea un sens teribil.

Acum imi dau seama ca Infinitul ala pierdut este, pana la urma, doar o promisiune, o posesie ipotetica, ceva ce nu-ti apartine, dar te temi amarnic sa pierzi. Iar „putinul lucru” pe care il platesti (garantat) este liberul arbitru, judecatorul tau impartial, institutia ta interioara care trebuie sa discearna intre bine si rau, viata ta. Alegi sa crezi una din variantele posibile (oferite de catre nush ce forma de iluminat spiritual) fara sa ai nevoie de vreun fel de demonstratie. Si negi, mai abitir odata cu trecerea timpului (ca nu ne vine usor sa acceptam ca ne-am inselat atat amar de timp, nu?), orice urma de evidenta, acoperi orice lacuna rationala prin contorsiuni de constiinta.

Pana la urma, realitatea, manifestarea lucrurilor, nu are decat Adevarul ca singura varianta concreta, printre multele pareri personale, iar asta nu are nevoie de credinta pentru a fi capatat, ba dimpotriva, de scepticism. Bineinteles, coroborat cu multa curiozitate, altfel devine carcoteala ciufuta de ateu.

Nu vad o legatura spirituala a omului cu conceptul de Dumnezeu mai puternica si mai evidenta decat pe cea a libertatii spiritului. Si orice forma de incartiruire dogmatica este, implicit, o forma de sclavie volitiva.

Ma intreb daca exista documentata ca afectiune teama de libertate. Merg sa caut.

…

Update: Se numeste eleutherofobie. Si asertiunea mea este valabila nu numai pentru dogmele religioase, ci se aplica si nenumaratelor opinii din categoria „fiecare are dreptul la parerea lui!”

 

Un sfat bun.

De pe Fb:

„…viata e prea scurta, si prea intensa, ca sa ai timp sa ii convingi pe toti cei-care-gresesc-si-nu-vor-sa-admita sa admita ca gresesc.

…(si asta cam cu forta, asa, adica cu uratul…)”

Yet another paradox.

You should not place too much value in people’s opinion, since everyone you know is a poor judge when it comes to human nature.

But, also, you should take into consideration every opinion on yourself, because anyone could be a better judge than you when it comes to your nature.